George Almosnino
Marea liniște

Editura Eminescu
Colecția Poeți Români Contemporani, serie nouă

Această carte este o antologie, îngrijită de Nora Iuga, soția poetului George Almosnino care, la rândul ei este o poetă remarcabilă și o prozatoare "îndulcită" la esențe.

"Marea liniște" a închis portul poetului printre noi și a deschis un drum cu munte numelui său. Un munte sfredelit de singurătate și singurătăți. Ochiul vede, parcă, ce nu trebuie să spună, cuvintele costă mult, sunt fibre optice: "Contemplu balonul roșu urcând./ Trece de ultima creangă/și teama de vulturi devine puternică./ El e singurul zburător stăpân/ al ochilor mei,/ urcă balonul roșu și calm;/ contemplu zborul firesc/ și în degete strâng/ cadavrul roșu de cauciuc"

Am ales acest poem, pentru a sublinia imensa neparticipare, nici chiar viața proprie nu are de ales decât respirația.Într-un astfel de aerostat durerea este pură, adică e mai ușoară ca sufletul, care oricum se atinge de ceva ce poate fi imitat. Iată un vers din spatele aerului, acolo există o "voie", să zicem," omul trăiește cât nu cuvântă."

Desigur, i se pot imputa lui Almosnino interioarele neascuțite, ferestrele nefardate cu nimic, scaunul din lemn invers și multe alte obiecte făcătoare de preajmă, dar, ele se scad în finalul poemului prin nefolosință:" Ce poate mortul dori în viață?/ aerul apa focul și cerul/ poate altunde." Inventarul se decide imediat:"înspăimântat/ cel mort nu mai știa/ cum poate orașului/ să-i dăruiască măcar puțin/ din propria lui moarte/ când moartea din oraș/ îl risipea"

Nici sentimentul de dragoste nu trece dincolo de o tainică râvnire și dacă, totuși, se întâmplă așa ceva, ne aflăm pe un patinoar proaspăt arat. Poetul recunoaște că s-a născut și are niște acte pe undeva: "cineva încearcă la ușă/ mamă/ strânge firimiturile de pe masă/ ascunde-mi vapoarele de hârtie/ în coșul cu rufe/ pune glastra cu flori pe noptieră/ ochelarii așrază-i peste albumul familiei/ aranjează-ți un zâmbet pe față/ spune-i că abia m-ai născut/ dorm/ cineva încearcă la ușă"

O astfel de poezie nu iese pe stradă și nu produce strigături pe nume. Locul ei este sub o stea de deasupra limbii. Iată ce scrie Gheoghe Gricurcu despre poezia lui George Almosnino: ... Dar recepția estetică e un proces deschis. În zarea sa, pe care o presupunem, într-o nelimitare ideală, justă, să ne depridem a-l vedea pe prematur dispărutul George Almosnino drept una din vocile lirice autentice și pătrunzătoare ale timpului în care a trăit, în corporalitatea căruia,"șovăitoare" și "friabilă", spre a-l parafraza, a săpat "lungi galerii".