Libertatea labirintului

Bătrânul Jorge privea cu îngrijorare biblioteca a cărei curgere prin lume n-o putea opri. Când însă nici scurgerea lumii înspre ea n-a mai putut fi oprită, el dă foc.

Pe deasupra unei mese îmi vorbeşte un tânăr îngrijorat. Douăzeci şi şase de mii de site-uri se nasc zilnic pe Web. Motoarele de căutare sunt deja impotente. Trecerile noastre pe acolo se traduc în felii din ce în ce mai incomplete din imensitatea informaţiei şi a gunoiului. Dacă Web-ul ajunge să tindă la infinit, rezultatele căutărilor noastre vor tinde la zero îmi spune el. Internetul, mai adaugă, este o idee ineficinetă, moartă din start.

Moral, tânărul din faţa mea dă foc.

O dată cu afirmarea cognoscibilităţii universului, coroloarul acesteia a şi început a fi uitat. Raţionalismul şi consecinţele sale pe de o parte, moartea progresivă a metafizicii pe de alta, comoditatea tehnicilor structuraliste mai aproape de zilele noastre fac şi mai facilă confuzia.

Fiindcă a cunoaşte nu înseamnă a poseda, cel puţin atâta vreme cât avem decenţa de a accepta râul heraclitean sau, mai simplu, aproape multiplele modele ale atomului. Mai mult sau mai puţin explicit suntem conştienţi de aceste date. Ce ne tulbură atunci când vine vorba de un anume obiect? Acceptăm mai uşor obiectele infinite naturale decât pe cele făcute de om?

Pe Jorge îl supăra îl supăra posibilul acces al lectorilor la cărţi pe care le considera interzise. Noi acceptăm cu oarecare calm infinitatea din obiectelor de artă, să zicem. Se poate deci să ni se pară de neconceput ca un obiect infinit creat de om să vină din afara intenţionalităţii estetice.

Dar reproşul sună limpede: neadecvarea. Inainte de a veni cu argumentul de alături, anume acela că un obiect creat, potenţial de o infinitate de oameni, e natural să tindă la infinit şi că la fel de natural este susceptibil de a se refuza cunoaşterii - posesie, respectiv de a se dărui cunoaşterii - contemplare, înainte de a formula aceasta, poate e mai util să raportăm obiectul la referentul a ceea ce i se impută. Faţă de ce adică este atunci Web-ul inadecvat? Faţă de definiţia pe care i-o dăm, cu evidenţă.

In cazul în care definim Web-ul ca pe un instrument (şi numai) care trebuie să ne călăuzească de la A la B în condiţiile C, şi numai de la A la B câtă vreme C se păstrează, tânărul Jorge din faţa mea are perfectă dreptate. Este deasemenea posibil ca, dacă ne limităm la intenţia iniţială a matricei, definiţia aceasta să fie suficientă.

Nu însă şi dacă acestor intenţii iniţiale, post festum, le cântărim consecinţle. In contexul acestora aproape că nu mai trebuie să detaliez că, departe de ideea unui instrument de informare corect (redundant dealtfel) Web-ul s-a dezvoltat ca mediu de viaţă şi de interacţiune (se pot adăuga atribute aici). Nu degeaba toate limbile fac distincţie între a "căuta" ceva pe Internet şi a "naviga".

Ca şi biblioteca vernaculară Web-ul e prea mare şi prea complex (deja!) ca să mai poată fi stăpânit în acelaşi mod în care ne servim de un index. La fel cu ea este rezultatul contradicţiei dintre dorinţa noastră de a avea toată informaţia la un loc şi consecinţa succesului acestei ambiţii.

Asemeni bibliotecii, artei, misticii şi, la urma urmelor, universului, Web-ul nu ne refuză cunoaşterea căreia însă îi suspendă atributul integralităţii, oferindu-ne frumuseţea cunoaşterii-contemplare şi incriminându-ne nerecunoaşterea libertăţii infinitului.

Nora Vasilescu

P.S. In editorialul de luna trecută am comis o eroare: cei care telefonează Rondului de noapte sunt chemati înapoi, nu ei plătesc Romtelecomului darea. Scuzele mele.