|
Iosif Naghiu scrie teatru de multă vreme dar, ne surprinde de ficare dată cu felul lui direct de a intra în "nucă", de a consuma miezul dintr-o singură răsuflare, cu alte cuvinte de a ne lăsa flămânzi cu biletele de masă plătite. În mod sigur teatrul lui Naghiu este un teatru poetic, făra clădire, fără cortină, fără pantaloni, ceva care se joacă chiar în fața cuvintelor, niște idei în pielea goală. Piesa "Hotel", care deschide volumul acesta este tocmai măsura de aur, esența rețetei. Acolo unde soarele răsare de pretutindeni, unde marea e de jur împrejur, ca la evrei, unde nu există ferestre și uși, unde ai tot fără să vrei, se pare că ești prizonier. Dialogul pare a fi purtat de niște umbre, care prind consistență numai în momentul tăcerii. De multe ori personajele lui Naghiu se comportă ca niște versuri ditr-un poem, care își permite să rămână întreg și coerent, indiferent de ordinea rostirii lor. Și timpul este aluziv, tot ce se petrece, sau nu se petrece, nu are un început propriu-zis, cu degetul pus pe rană și nici un sfârșit necurgător. Acest fel de a propune suflet unui spațiu, ne pretinde întoarcerea la viață înainte de a muri. Cartea despre care vorbim cuprinde 18 clepsidre, unele cu nisip, altele goale, unde e timpul tău? Acolo și aici e mereu invers, unde ești tu cititorule? Spectator nu prea ai cum să ajungi, dar să citești pe o tarabă, pe veresie, în fața Teatrului Național, încă, îți dă mâna. Te pup pe frunte "Călătorule." |
