America: un om sta la coltul strazii si vinde ceva. Trecatorul se apropie ca sa constate ca omul vinde ciocane. Cu cat le dai? Intreaba in speranta unui "deal". 1$ bucata raspunde acela cu accent texan. Cum asa? Se mira trecatorul. Doar tot atata costa si la magazin. De unde le ai? De la magazin. afirma sigur pe el vanzatorul de ocazie. Si ai castig zero? Se nedumereste celalalt si mai tare. Lasa, domnule, ca e bine, isi umfla vanzatorul pieptul, inainte lucram in agricultura.

Bancul circula in Statele Unite acum vreun an, probabil inca mai circula si probabil ca are radacini mai vechi. Un banc trist, iar pentru noi inca si mai trist asimiland munca agricola cu saracia. O munca supusa unor fluctuatii de neprevazut atat pe piata cat si in natura, o preocupare care nu-i permite subiectului ei nici un ascunzis in ciuda tehnicii care tinde sa ne protejeze de mediu. Cu alte cuvinte viata grea si profit putin.

Insa, daca multora dintre noi nu ne trece prin cap sa ne apucam de agricultura careia n-avem ce-i face (nu, prin Internet deocamdata nu credem sa putem face vreo aratura) tuturor ne trece periodic prin acelasi cap ce bine ne-ar fi la tara si eu nu stiu, zau, cati ar fi aceia care sa refuze idea de a-si tine calculatorul pe o veranda( daca ploua) sau de a se duce cu laptopul intr-o anumita poiana (daca-i frumos). Ajunsei la trompa elefantului, nu?

Ideea mea insa nu e cat de mult ne-ar placea asta sau nu, nici ca intr-adevar se poate. Sigur ca se poate, tehnic vorbind. Ci este vorba de o modificare posibila si, intr-o masura, probabila in componenta populatiei.

Atata vreme cat identificam munca agricola cu viata bucolica nu putem decat sa o asociem pe aceasta din urma cu saracia. Au existat exceptii, desigur, in cadrul oamenilor din clasa bogata: cei care aveau posibilitatea de a intretine doua case. Chiar si atunci insa prezenta bogatilor in casa de la tara cu timpul a devenit din ce in ce mai sporadica. De ce? Fiindca afacerile, job-urile, relatiile erau din ce in ce mai mult la oras. Si continua sa fie! Doar ca prezenta noastra fizica e din ce in ce mai putin necesara acolo.

E vorba de viitor? Poate. Datele statistice ne duc insa mai degraba spre prezent. Majoritatea marilor orase ale tarilor bogate si-au incetat cresterea. Unele, ca Londra, chiar sunt in scadere. In frumoasele cartiere centrale populatia bogata scade permanent, iar locurile lasate libere sunt din ce in ce mai mult ale imigrantilor saraci sau ale pensionarilor care nu mai au nici cum nici cu ce sa se alature noii mode. Miliardarii isi cumpara insule, oamenii cu dare de mana isi cumpara case in oraselele satelit.

Ideea de oras metropola dusa la ultima sa expresie pare un experiment ratat. un spatiu prea complex pentru a fi administrat eficient, prea imbarligat pentru a fi cu desavarsire stapanit de vreo forta de ordine, prea intzesat ca sa mai fie propice creativitatii. Ghetto-urile nu pot lua nastere intr-un sat. Ideea de multime a dus la exaltarea celei de echipa, de ins extrovert si inca si acum, daca va duceti sa va angajati undeva si spuneti limpede ca nu va place sa faceti frumos fata de toti ceilalti, ca nu sunteti prea comunicativ, ca v-ar place mai degraba sa comunicati in scris, ca aveti o parere excelenta despre dumneavoastra si ca va simtiti usor jenat sa va bateti pe umar cu cineva pe care nu-l cunoasteti bine, cu siguranta veti fi scos de pe lista de interviuri.

Asta fara ca cineva sa tina cont ca cea mai mare parte a creatiei umane e rezultatul eforturilor introvertilor (numarati, va rog) si ca un caracter extrovert te predispune (pe propria piele o spun) la o pierdere de timp incalculabila.

Mai mult, nimeni nu tine cont de faptul ca, daca nu suntem vinovati de culoarea pielii noastre, cu atat mai putin suntem vinovati de orientarea noastra caracteriologica, fie ea vazuta ca un rezultat al mediului formarii, fie un dat innascut. Reteta succesului in componenta careia atunci intra obligatoriu a te bate pe burta cu toata lumea este prin definitie o discriminare.

Inca o data la schimbarea secolului rasa umana da dovada de acea autoreglare care i-a facut posibila subzistenta de milioane de ani, sau, mai modest, civilizatia umana isi da masura flexibilitatii care i-a permis traiul timp de doar cateva mii de ani. Sau poate doar asa pare ea optimismului meu incurabil prin posibilitatea de a respira un aer mai curat, de a nu mai asculta muzica hidroforului noaptea si de a sta pe iarba chiar daca in fata unui monitor fara sa ajungem sa ne gandim cu jind cum am vinde un ciocan.

Nora Vasilescu