Intr-o continuare neinteleasa a realismului, foarte asemanatoare dealtfel "realismului socialist", cineva in secolul nostru inventeaza filmul pornografic care sa arate ca viata. "Degustatorul" poate avea satisfactia de a vedea burti cazande ca cea proprie, sub brate pielile atarna, iar parul grizonat cunoaste si inceputuri de chelie. "Degustatoarea" se poate bucura de subsuori neepilate, de gusi bogate, de nelipsitii sani cazuti. Totul intr-un ton foarte real, "ca-n viata" unde imberbul de cincizeci de ani isi intalneste iubirea proaspat divortata la proaspeti patruzeci.

Si nu ne place. Continuam sa vedem, in cea mai mare parte a tarilor lumii, filme cu femei frumoase si cu barbati puternici, figuri a caror dragoste ne excita sau macar ne place a o vedea. Chiar acelora dintre noi care nu ne numaram printre "degustatori" ne place mai degraba sa ne gandim la a doua posibilitate decat la prima. Statistic asa e.

Sa ne plimbam. Colo barbatul insurat cu ziarul in fata iritat de plimbarea ce-i strica duminica de leneveala si-aduce aminte ca e soare la lumina gleznelor studentei cu cu mapa stransa la piept. Dincolo matroana obosita de pocnitul plozilor zburdalnici prefira-ntre doi mici cu sucul repede inghitit de cartonul tavitei genele lungi ale chelnerului creol.

Ceva mai incolo banci si perechi. Perechile adevarate rareori iau mici. Poate le alunga fumul sau pur si simplu cauta locurile unde-si pot simti genunchii. Mai rar, dar cine cauta gaseste, perechea de batrani care se tin inca de mana. Si se uita. Daca nimerim duminica insorita corecta se si uita. Unul la altul?

Poate ca da, depinde cine e pentru noi unul si cine e celalat. Sablon am fi tentati sa credem ca se uita la amintire daca la amintire n-am sti, sau n-am afla inca din primii nostri douazeci de ani ca rareori te poti uita mai mult de dousprezece luni. Eu cred ca se uita la realitate, dar o realitate din mintea lor, o realitate pe care-o stiu unul despre celalalt si care nu ar mai putea dura in lipsa persoanei. Amintirea supravietuieste.

Suntem instinctual conditionati sa ne functioneze imaginatia la glezna delicata, dar nu ni se intampla asta totdeauna si cu toate gleznele pentru ca in istoria noastra exista momentul in care am ales... pe baza gleznei sau nu. Fiindca asa conditionati cum suntem am renuntat de multa vreme sa mai alegem dupa criteriile clasice ale selectiei naturale. Ori este totul artificial, cum sunt tentati sa creada cei care vad in orice produs al omului un ce artificial, fie el bun sau rau, ori este un natural diferit, special pentru aceasta specie.

Selectia este inca mai subtila daca ne gandim fie si numai la feromoni. Dar alegem perechea? In cazul femeilor posibil sa fie asa inca in majoritatea cazurilor. Dar numai din constrangeri sociale si ele pe cale de disparitie, fiindca traditional ea e mai putin acceptata in metoda incercarilor si a erorilor. Indeobste alegem numai partenerul de act sexual. Cand ajungem sa ne gandim la celalalt parteneriat, care, macar ca intentie, se incepe pentru o viata, ba, chiar cand e vorba de mult mai putin, "prietenul" , "prietena" sunt alesi mai degraba pe alte criterii.

Naturala este atunci, in conceptia multora, alegerea feromonala, alegerea de primavara sau alegerea gleznei. Natural este barbatul ascuns sub ziar, plictisit de dimensiunile si anii partenerei. Artificiala alegerea batranelului din parc pentru care partenera de alaturi este doar cea mai buna actrita care sa-i interpreteze rolul ideal. Naturalul, dus la ultimele sale consecinte, ar trebui sa se refere in problema dragostei doar la intervalul dintre perioada de facut curte si momentul in care puii incep sa se descurce singuri. Natural si uman isi contravin reciproc.

Si este treaba noastra, individuala, de a prefera una sau cealalta. In ce ma priveste prefer sa cred ca am o solutie esentiala acestei dicotomii, o solutie alexandrina: omul face parte din natural atata vreme cat nu ne incapatanam sa-i masuram aceasta naturalete cu legile mamiferelor. Poluarea, indivizii handicapati ajutati sa traiasca, ba, inca sa se si reproduca, frumosul artistic, autodistrugerea uneori etc. etc. sunt chestiuni naturale omului. Ca unele, precum poluarea, sunt nocive si ca specia fiind rationala incearca sa o reduca, nu este mai putin natural.

Mai mult, ideea conform careia omul si produsele sale ar fi artificiale mi se pare de o trufie stupida, iar esecul sistematic al rezultatelor ei practice mi se pare firesc. Ca omul nu (mai) este un simplu mamifer e banal. Ca nu mai face parte din natura mi se pare monstruos.

In aceste conditii cu cat datele alegerii partenerului sunt mai independente de realitatea fizica cu atat alegerea este mai umana si mai putin animalica. Nu mai naturala sau mai putin naturala, ci doar mai umana.

Perechea noastra doar in rare cazuri arata, miroase, se simte sub mana ca prim modelele lumii. Imaginea noastra despre ea ne-o face frumoasa si, daca propria imaginatie joaca aici un rol insemnat, capacitatea ei, a perechii, de a fi un suport bun acestei imagini isi are si ea un rol esential.

Perechea noastra plus imaginea ei ne excita, realismul pe ecran ne scarbeste. Pentru ca evident nu avem o imagine care sa imbrace formele uraciunii filmate. Desigur, nu trebuie sa se inteleaga de aici ca, in numele acestei frumuseti imaginate, as respinge filmul realist, insa distinctia e clara: intr-un loc sunt scene de amor filmate, in altul e o arta ce creeaza o lume... alte criterii, alta judecata.

Cand un alt ecran atunci ne ofera posibilitatea acestei alegeri, cand poate nu peste mult vom semana unei societati de mult imaginata pe o Solarie indepartata, ar fi poate mai bine sa ne gandim la acest pivot al vietii noastre si in acesti termeni, de mai uman, de cunoastere si, de ce nu, supravietuire pe mai departe, prin intermediul ratiunii, a sufletului si, conceptual pentru unii dintre noi, a Cuvantului. Cuvant care, fie ca-l consideram sau nu artificial, ne face ceea ce suntem.

NV