Acasa Mai departe
Pacatoasa intransigenta a Internet junkie-ului de cursa lunga

O veche disputa imi aduce sub ochi o perpetua dilema: se poate sau nu vorbi de ceea ce nu cunoastem prin experienta imediata? Tanara mea prietena vorbeste despre MUD-uri, dar fara sa fi fost vreodata intr-unul, o alta prietena vorbeste despre colindat, dar fara sa fi asistat la vreunul.

Se poate? Se poate, fara indoiala, totul se poate. Fraser nu a asistat la nici unul dintre ritualurile pe care le descrie in Creanga sa de Aur si Fraser "is a honorable man"

Vorbim despre vechiul Egipt, dar nu am fost acolo, vorbim despre Atena antica, dar nu am fost acolo. Avem voie sa visam? Desigur, nimeni nu ne opreste, la spate cu reticentele. E poate nevoie - gandesc eu, cu veche deformatie profesorala - sa punem putin lucrurile la punct din perspectiva teoretica. In primul rand putem orice. Si mai cu seama scrie.

De ce? Fiindca in josul scrisului nostru, slava Domnului, e loc de semnatura. In rest e treaba contextului.

Daca imi propun sa scriu "Relatare despre regele David" atunci discret, sub titlul meu va aparea subtitlul inofensiv: "roman"

Daca imi propun sa scriu Istoria mentalitatilor in Evul Mediu si ma cheama din intamplare Jaques le Goff am grija sa-mi impanez textul cu "daca", "probabil", si "posibil".

Daca din greseala m-am nascut sub numele Malinowsky si scriu despre refularea sexuala in Sudul Pacificului se cheama ca am petrecut cu localnicii mai bine de patru ani.

Daca insa semnez in NYT am grija sa vorbesc numai despre accidentul de masina la care am asistat, numai dupa ce am discutat cu diferiti observatori, numai dupa ce am consultat si raportul legistului si pe al politiei.

De ce? ne e teama oare sa nu ne dea Evul Mediu in judecata? Ori regele David? Sa nu se supere pe noi vraciul? Sa fim sobri :) Exista insa o legatura de raport direct intre numele acela scris mic in subsolul articolului nostru, ori ceva mai mare pe pagina noastra de titlu si copertile culegerii noastre de cuvinte - fie ca aceste coperti sunt de piele, de carton, sau un simplu cadru de ziar, o legatura care promite, o legatura care-si da cuvantul. Al ei? Nu, al semnaturii. Isi da cuvantul asupra colectiei de cuvinte, asupra sensului ei ultim.

Sigur, lucrurile joaca atunci cand este vorba de literatura. Deunazi citeam cum domnul Eco in persoana a fost banuit cu seriozitate de crima de unii colegi in urma umeia dintre pastilele sale literare in care imagina cu multa ingeniozitate asasinarea unui bun amic entomolog.

Alteori literatura e cea care vrea sa dea afara din marginile cadrului. Firesc. Actorii sar marginea scenei, publicul e adus pe scena, pictura se executa direct pe perete. Perfect. Dar nimeni nu ma va face s-o iau drept zugraveala. Ma pot darui iluziei fictionare, dar nu intr-atat incat sa cred o viata ca o traiesc, iar saltul dintre cadrele artei nu are ca scop decat sa intensifice emotia artistica.

Ei, aici e aici. Daca scriu despre colindat fara sa fi asistat vreodata la fenomen si scriu intr-un raport stiintific, legatura dintre semnatura subsemnatei si cadrele textului ei promite ca am fost acolo, promite cititorului meu ca stiu mai multe decat el si ca-i comunic noutati aduse de mine din comunitatea in chestiune. Promisiunea - stim - nu se respecta fiindca eu n-am fost acolo. Ii intensific trairea estetica cititorului meu? Poate! Cand afla adevarul si i se ridica tensiunea :)

De ce? Fiindca scopul meu nu a fost nici o clipa acela de a-l aduce intr-o anume stare de gratie, ci, mult mai simplu si la obiect, de a-l face sa creada in superioritatea mea intelectuala intr-o anumita privinta. Cum se mai numeste actiunea asta? Impostura. Sunt intransigenta? Poate.

Dar ne aflam intr-o situatie in care astfel de "erori" ne pot face mult rau. Lasand la o parte faptul ca 80% din tinerii romani o "rup" pe filosofie si/sau teologie de la o bucata de vreme incoace, trebuie sa tinem cont de faptul ca foarte, dar foarte putini romani au inca acces la Internet si orice farama de informatie despre acesta devine din aceasta cauza mult mai valoroasa; trebuie deasemenea sa tinem cont ca Internetul este o potentiala mina de aur pentru o cultura ca a noastra, nu dezvolt aici de ce, dar macar intuitiv o stim toti.

Pe de alta parte Internetul e spectaculos. Se fura pe Internet, se violeaza pe Internet, lumea se casatoreste pe Internet sau face sex sau se uraste sau polemizeaza, sau face arta, sau, sau, sau, cate si mai cate. Noi, cei care avem mult ravnitul acces avem informatia, suntem bogati. Ce poate fi mai mishelesc atunci decat sa vindem aur calp?

De o parte e saracia, de o alta frica de nou, frica de tehnica, frica de Frankenstein intr-un cuvant. Intre acestea se strecoara informatiile noastre, informatii spectaculoase si cele mai spectaculoase desigur sunt cele referitoare la noua oferta de viata: comunitatea pe Web. In conditiile acestea impostura, cateodata neglijabila, devine profund imorala.

Si ce se intampla atunci cand dam peste un articol frumos, despre astfel de comunitati? Vrem sa-l impartasim, vrem sa-l traim impreuna cu ceilalti, o sa spuneti? Nimic nu ne impiedica sa-l traducem, chiar sa-l adaptam (specificand c-am facut-o). Se poate publica si asa daca pretentia noastra de intentii bune e sincera.

Insa pentru noi, cei care citim astfel de articole, mai niciodata nu e imposibil sa tastam adresa aceea a grupului X sau Y, sa intram acolo si sa vedem: oare ceea ce ni s-a spus e real, oare mai este de actualitate, oare am inteles bine? Si atunci promisiunea dintre semnatura ce ne onoreaza cecurile si cadrul cuvintelor noastre se va implini.

NV

Acasa