Anonim

motto: "nu stiu cum ti-au cazut umbrele, Doamne,
peste camarile Cuvintului darimindu-le"
Grisa Gherghei

Cum o sa pun punct dupa o imagine, imi spuse cineva zimbind, si l-am intrebat mirat de ce sa nu puna. M-a privit indoit, nestiind daca glumeam, dar era atita seara intr-o posibila explicatie incit am insistat sa-l puna in fraza aceea fara sa zic altceva nimic decit o indepartare. S-ar fi putut o mina pe umar si n-am facut-o. Poate ma dureau oasele amintirilor de atita intelegere. Poate am crezut o clipa ca sensul il va desface de paradox si singur. Sau poate ma doream dintr-o data singur.

Anonim e si fara istorie, nu numai singur. Fara zgomotele atit de comune ale Retelei. Poate linistea de-a sta undeva intr-un colt de Internet si sa uiti ca vorbele nu se nasc pe ele insasi, cum ai uita o mecanica grosiera in care treci pe linga evidente intelesuri de urlat in piete. Oare pina la urma ce primeaza? Homer e totusi un cuvint atit de comun, putea sa fie la inceput, el sau altul ca el, orb si fara fiinta lutoasa de care te impiedici in bibliografii.

Anonim e ca si cind nu ai mai avea stramosi numiti. Te tragi din caierul acesta de oameni cumva ca un fir care se petrece pe degetul indestinarii. Cine? Intrebare cumva lipsita de sens si careia i-am dat puteri de lege imuabila. Omul, veti spune. La inceput a fost seara si apoi ar fi putut sa ne vie si dimineata. Si n-a fost asa. Doar putem cumva sa tintuim cuvintul de istorie cu un nume. Dar aici, in retea, istoria nu mai e o simpla parcurgere liniara, si ce sens ar mai putea avea dreptul de-a fi pomenit altfel decit ca anonim? Sa punem punct dupa cuvintele facerilor noastre, asa cum sunt ele ne-or fi in copiii copiilor lor si-ai altora. "Anonim" poate sa fie omenirea unui Internet de inceput de era.