Paul Vinicius
"Drumul pana la ospiciu si reintoarcerea pe jumatate"

Fragmente

 

Paul Vinicius se afla intr-o relatie barbateasca cu acele cuvinte pe care le "foloseste" in poezia sa. Tradarile sunt puse la cale, doar atunci cand simte nevoia de umbra, de meandru muieresc. Acest lucru se intampla mai ales, in textele erotice, cand: "ratacit pe marea zdrentuita a sudorii tale: lasa-ma sa-mi uit numele".

In rest, in numele poetului se tine in dinti fiecare silaba. Ne aflam in fata unor poeme scrise cu somn alungat, cu tutun mult si vin tare, "distilat din caramida". Nu pleaca nimeni peste mari si tari, poemul ramane aici, in odaie, in pat, pe perete, in fereastra, in "cimentul de pe chipuri", dar, mai ales, intr-o "conducta transorgasmica".

Viata de ocazie trage dupa ea sufletul, hainele de vant, cearsafurile cu sigurele harti, pe care, inginerul mecanic consimte sa le respecte in vazul orasului, "in vanzoleala lui epiliptica". St totusi, la sfarsitul fiecarui poem simtim un bot de aer fragil, un sarut copilaros de iertare.

Rautatea, vine uneori, din neputinta de a pastra ceva curat, macar o batista de rever. Moartea este acceptata fara vaicareli pentru ca: "…putina moarte iti surade/ si din zambetul unui copil". De fapt exista in toate poemele, un fel de adio, ca la sfarsitul unei partide de carti, cand, arunci pe masa ultima respiratie.

Paul Vinicius este un "poet rasturnat pe spate" privind "amurgul din sticla destupata/ impotmolit in parul (iubitei) ca un piaptan de os/ prin care primavara adie/ cu destrabalata nerusinare". Zis si facut. Mai trebuie sa spunem ca pe scara de valori a poeziei romanesti contemporane, desenata deocamdata pe asfalt, Paul Vinicius, a pus o carte "in aer".