9-09

Ultima

Aur

 

Septembrie Autoportret

Norul

Autoimolarea, ultima solutie a poeziei     transpdr.gif (223 bytes)

Doar unei constiinte religioase ii este atat de familiar exercitiul metafizic, plecand de la infatisarile lumii tangibile. Este cazul lui Ion Chichere ce-si transpune prin "Oglinda de antracit" (Timisoara, Ed. Hestia, 1997, 66 p.) viziunile despre crepusculara fosforescenta a materiei. Moartea poate aparea in postura ludica la interferenta hazardului cu proiectia oniro-nocturna a acestuia: "pe stalpul de ciment/sub abajurul smaltuit/becul se clatina de vant/umbra schelelor pe asfaltul noptii:/patrate suprapuse peste patratele/sotronului/in care intr-un picior/sare moartea". Durerea si moartea pot fi sfidate prin gestul definitiv al toreadorului sau prin creatie eroica si iubire anonima. Exceland in decupajul metafizic, poetul nu ocoleste voluptatile grafice si cromatice, luandu-si libertatea aproape paroxistica de a ridica anodinul la puterea evenimentului miraculos, id est revelatia: "am destupat sarpele/o spuma rosie si. o spuma verde au tasnit/pe varul/soarelui/tiuind/doua pietricele de smarald/s-au asezat pe cer/acum e duminica/si calul a ajuns/in dreptul fantanii" (...) "plomba de aur a bisericii/deodata a stralucit/in ploaia cu soare/din cauza rugaciunilor/porumbul a crescut/doi metri/si n-am mai gasit sapa/in iarba". Ion Chichere este foarte atent la perpetuapermutare a formelor, exultand intru dematerializarea elementelor si induhovnicierea simturilor prin care se intergenereaza stravechea fiinta a poetului si a poeziei, ingaduite ambele, ierarhic, de Dumnezeu. Sustinut de o constiinta incercata de durerea-tortura, poetul scrie despre viata, iubire si moarte in vivo, nu fara un anume demonism medical, exasperat si resemnat totodata.

Evitarea metaforei in favoarea consemnarii nude, epice a sugestiilor verbale oferite de dinamica realului, malefic si indoliat in nepastrarea sa evidenta: "nu poti sa intelegi/din cantecul pasarilor/ce s-a intamplat/inecatul pluteste intins pe spate/cu mainile inclestate/a rugaciune/pe mal o femeie in negru/si ecoul plansului ei/clatinand frunzisul". Dar "Scrierea" este pentru Ion Chichere si un act vital, de regenerare si prospetime, un botez de primenire si regasire a ideogramelor vietii. Hipersensitiv, poetul ofera mostre de delir ordonat si rodnic in viziuni de o indubitabila frumusete imaginifica. Plutirea, zborul, timpul circular sunt amenintate. Simptomatologia negativarii lumii n-a alterat inca jocul secund al umbrelor, rezonanta acestora cu viata naturii garanteaza inca armonia sufletului cu trupul si celelalte armonii: "este in mine un suflet limpede/si o mirare atat de fericita/ca nu indraznesc sa ma misc/din iarba-nflorita/glasul lumii este atat de departe/incat cuvintele pot fi oricum/lantul fantanii canta-n amiaza/viata e drum...". Angelo-demonic, dual ca structura psihica, Ion Chichere este si polemic fata de noile realitati sociale, grefate pe aberatiile ex-comuniste, tragice si absurde. "Peisaje in aurolac" este o succesiune de tablouri sarcastice pe adresa muratiilor si mutatiilor tranzitiei, din care nu lipseste plangerea poetului, exasperat si necrutator: "aici innnebunesc prematur/predicand frumusetea/intr-un oras cu biserica incercuita/ de laminoare/un oras cu umeri din fier vechi/si epoleti din foste pancarte/un oras in gumari/cu sapca trasa pe ochi/de podul nituit/taranii isi leaga magarii/si acordeonul orbului se tanguie/sub funicular/artificial straluceste soarele/in petele de ulei de pe rau/intre blocuri casetofoanele/in statii de tramvai tiganii/ca niste seminte negre/lucioase/noua zile am ragusit in piata/urland si strigand o libertate inutila". Dezamagirea de aceasta curte a miracolelor nu are leac decat in setea aproape fiziologica de transfer (implantare) in realul terifiant; pentru a-i desprinde transfigurativ valentele ceresti, metafizice, inalterabile. "Evul Mediu contemporan" nu poate fi exorcizat decat prin autoimolare si revelatia din "Drumul Damascului". In aceeasi idee reproducem exceptionalul poem "Ultima scrisoare", comparabila cu "Oda" eminesciana: "mi-ai intors cerul pe dos/ca pe-o manusa cu soimu-nlauntru/ochiul lui rosu/piatra mi s-a facut/de inel/clontul lui flamand/unghie intoarsa/in carnea-mi/pe mine mie ma sfasii". Ulterior "Oglinzii de antracit", volumul "Podul spadei" (Timisoara. Ed. Marineasa, 1998, 76 p) cuprinde poezii de aceeasi altitudine morala si estetica, acelasi univers al confesiunii aproape pascaliene. Recunoscand ca "nimeni nu comunica cu nimeni", Ion Chichere isi intoarce fata spre epifania sacrului in realul degradat, in tablouri de o mare pregnanta ludica si inventivitate prozodica, aproape totdeauna cu acoperire poetica: "am deschis capacul broastei testoase:/roti dintate/langa roti dintate/si lucitoare axe/invartindu-se/invartindu-se/in exterior nici un cadran/nici o limba/doar memoria marii/doar memoria marii".

Fata de asemenea miracole, stradania poetului nu poate fi decat una de sacrificiu, un nesfarsit epitaf pe adresa posteritatii. Acest joc al umilintei face parte din orgoliul unui mare poet, Ion Chichere, gata sa se jertfeasca pe sine si poezia sa, din iubire fata de frumusetea vietii: "albinele nu si nu/ca ele nu sunt cuvinte/si nu mai vor sa formeze o fraza/nici sa se alapteze un predicat/albinele nu si albinele da/trantorii si regina/si chiar mama reginei/plangeau cu ochii lor mici/in palma mea/eu le mangaiam si le sarutam/si le-am promis ca nu le mai fac cuvinte/si m-am preschimbat pe mine insumi in crin".

Geo Vasile

SSSDesen

Norul