21 mai 1997

Cronica literara

Firele cartii subpamantene de telefon

Intamplarea face ca ”in aceasta prima parte a anului Grete Tartler sa fie prezenta ”in librarii cu doua volume* (Tartler, Grete. "Cuneiforme“, Timisoara, Ed. Helicon, 1997, 124 p.; Tartler, Grete. "Rosiile sunt portocalii cand sunt verzi sunt galbene“, Ed. Albatros, 1997, 52 p.), unul ”in inspirata colectie de Ed. Helicon si al doilea, tiparit cu generoasa eleganta, de Ed. Albatros. Cele 95 de poeme din "Cuneiforme“ reprezinta o antologie de autor, scrise fiind pe pacursul a 25 de ani (1970–1995), in timp de "Rosiile portocalii cand sunt verzi sunt galbene“, cuprinzand 45 de texte, concentreaza poeme mai noi dar si mai vechi, intr-un fel de il fior-fiore al scrisului autoarei.

Vom spune din start ca avem de-a face cu un lider al poeziei actuale romanesti, ce nu poate lipsi din nici o antologie, manual sau dictionar de referinta. Exigenta, ba chiar un orgoliu al constiintei/inteligentei artistice este cartea de vizita ce a asigurat legitimitatea si impactul unei creatii de prim plan. Se poate spune ca fictiunea deliberata este a doua natura a poetei, ce-a renuntat sa-si mai faca iluzii in privinta lumii. Pastrand doar natura textuala a acestora, Grete Tartler seismografiaza cutremurul muzicalului model cosmologic platonician in fragmentele textului poetic. A caror integralitate va fi recuperata la focul rece al ironiei lucide. Visul romantic nu mai este compatibil cu timpul scriiturii, prezidat nu de real, ci de ideea de real. Idealul rapsodic, orfic nu mai viaza decat in chip retoric, invederandu-se doar ca un fascicol de sugestii ale unor categorii culturale. Timpul trairii la cotele fictiunii "provocate“ echivaleaza cu abolirea ingenuitatii. Cum ne sugereaza Jean-Francois Lyotard, eclectismul nu ar fi altceva decat gradul zero al culturii generale contemporane. In jurul acestui grad pivoteaza majoritatea textelor poetei, ce practica mixajul premeditat al temelor aulice cu cele anodine, intertextualitatea, insertul doct, elegia parodica, diafanul conjugat cu sarcasul, tot atatea scuturi ”mpotriva sacralizarii discursului. Dovada ca s-a intors masina lumii este si acest memorabil aforism: "Rosiile portocalii sunt verzi cand sunt galbene“. Adica teoria relativitatii pe intelesul tuturor, al pictorilor poeti, al poetilor vegetarieni, al legumicultorilor cultivati, al cititorilor voyeuristi s.a.m.d.

Evident, Grete Tartler nu se inscrie tel-quel in simptomatologia postmoderna, scrisul sau fiind mult mai profund si mai secret. Puterea de inventie, conceptuala si analogica, este mereu deasupra mediei, mereu supravegheata. Cu cateva exceptii, poemele nu au caderi de tensiune stilistica, poeta exceland atat printr-o extraordinara bogatie si diversitae lexicala, cat printr-o stiinta riguroasa a compozitiei si a inaintarii oximoronice spre mecanismul alchimic al declasarii emotiei artistice: "Dior ”si numeste rochiile de seara "Jean Paul Sartre". "Albert Camus", "Marcel Ayme"/ Aproape ca m-as infasura, de dragul tau,/ intr-o mantie de zapada/ care-ntr-o zi o sa-ti poarte numele./ Ca intr-o coada de paun./ §i ochii mei bruni, multi, larg deschisi,/ sa-ti treaca repede prin corp/ ca niste soareci prin campia-nghetata“. Se pare ca Grete Tarler nu agreeaza poezia de dragoste, de vreme ce ne spune in Trubadur (I): "Nu dragostea dintai trebuie s-o cant/ ci dragostea din urma, care duce-n mormant“. Din acest c.v. sui-generis aflam ca poeta a studiat viola, limbile romanice, clasice si orientale. Definirea aproape teologala a iubirii atesta detasarea ingandurata ce prezideaza aproape toate poemele.

§i totusi unele texte sunt departe de a releva exclusiv negativarea lumii si dezamagirea morala aferenta. Eul auctorial iese cand si cand din raceala depozitiei, spre a sustine un recital incantoriu, plin de voluptati plastice si muzicale: "Porumbeii rotati pe gotice ziduri./ Tulbura tu mojarul de jad,/ registrele orgii; ladite de fildes/ cu sonore uleiuri: seminte le care cad./ Cum ar fi/ sa arati stolului nesatul/ un fluture inghetat/ care se zbate pe dale./ Sau sa culegi din cianura/ cele mai sclipitoare cristale“. Din "Cuneiforme“, acest volum de formatul unei carti de rugaciuni, mai dainuitoare ca bronzul ni se par poemele Un bob de catina, Frumoasa ca o profetie, Un tanar cu forme perfecte, O piata in martie, Muzeul cu fluturi, Rondo. O fericita alternanta intre ideea poetica si valorizarea figurativa a acesteia asigura poemelor fluenta si vibratia unor cantece neintrerupte decat de samburele dulce-amar al meditatiei-parabola. Un fel de monolog dramatic ^ la Borges, sustinut de o dictiune paremiologica fara cusur: "Pasari lovesc in geam,/ nu se opresc la fereastra/ sub pamant telegraful ierbii lucreaza;/ sa ademenim zorii, sa le facem capcane/ ca pentru sticleti, cu boabe de vasc./ Nu te gandi acum ca e totul/ luat cu ”imprumut; o viata traita/ cu teama, nici macar nu-i traita;/ fraze din sonata de Brahms pe care-o cantam/ in Conservator, ca eterul ”mi urca in minte./ Dupa treizeci de ani, cand un corp se razbuna/ ca n-a fost ingrijit, te rasplateste memoria:/ ajunge sa deschizi/ o cronica la-ntamplare/ si iata astazi ce ni se vesteste:/ "la 31 decembrie/ in anul 6279 de la facerea lumii/ a tunat si a fulgerat noaptea/ iar atelierul de broderie in aur/ a luat foc.“

Un foarte accentuat filon moral, fara a deveni moralist, polarizeaza o seama de texte din "Rosiile portocalii“, incepand cu frumos-dezabuzatul poem Cuptorul de aur, Dupa 1989 si terminand cu Seara de vara sau Noroc. Eul poetei se face aici mai simtit; prezenta sa in decupaje anodine, ce capata pe nesimtite dimensiuni metafizice, da aproape fiecarui poem noima de ars poetica, de emergenta etico-existentiala. Aproape fiecare vers din Operatie reusita are virtutile indoielii ironice patrunse de un tragism abia retinut. Detaliile si enunturile plateale, figurile banale ce populeaza peisajul devin subit suspecte printr-o ascunsa retea de incidente, realul poate surprinde oricand printr-o duplicitate inaparenta ca in Operatie reusita.

Textele se hranesc din propria lor memorie, intrebarile de urgenta filosofica si morala se succed ca intr-o sarabanda din care n-are cum sa lipseasca ironia post-moderna s.f.: "Farfurii zburatoare pe cer – vesti secrete/ Undeva un filozof ingropase o raza;/ dungi prelungi – marturii – in zapada de nervi./ Bulgari de ani trec pe langa ureche,/ avalansa – corectura pe text – ne ameninta/ Ai mai fost, desigur, mintit tu si tu;/ insa nu te-ai oprit, caci de tot te-ai opri,/ iar sangele curs nici nu-l poti descifra,/ caci nu esti tu lectorul, ci parte-a enigmei“. Un poem de exceptie este Grau incoltit, o parabola cu trimitere biblica, o metafora a necuprinsei "carti subpamantene de telefon“ dupa care ”si vorbesc mortii de sub firele de grau. Miile de Ioni, Marii, Ane, Paraschive, Nicolai, Elene ce continua sa-si zica dorurile, iubirile, sperantele si vrerile simultan, in valurirea graului verde. Un patent original al poetei Grete Tartler este portretul ideilor, puterea de a le face vizibile si de a le ridica la puterea viziunii metafizice. Cu o uimitoare economie de mijloace si cu rarissima pregnanta plastic-emotionala: "O zi fara rost poate sa aiba/ sapte valuri, sapte intelesuri, si inca./ Pe pereti, perfectiunea blidelor de lut/ din care nimeni nu mai mananca“. Este posibil ca ideea forta in jurul careia se tes textele poetei sa fie reprezentata de binomul/dihotomia viata-arta. Grete Tartler nu pregeta sa-si recunoasca culpabila optiune pentru arta, mahnita ca, exact in clipa exercitiului scriptural, lumea si scapa printre degete: "ne privim, in balcon: rufe-ntinse, un stol de/ porumbei ratacind printre tevile orgii./ Carnea mea-i fraza, obrazul tau, stil./ Astfel sigur am sti ce se intampla afara“. La sfarsitul veacului si al istoricitatii, asumarea neputintei in fata grozaviilor lumii devine fatalmente o figura de stil. In cazul poetei noastre, riscanta cat un salt mortal. Din care se salveaza, sigur, clipa de gratie. Ce se ofera instantaneu cititorului. Estimp, autoarea, ispitita de absolut, de dupa o "perdea de cristale“, intrigata de "un nou romantism mondial“ al computerelor, se intreaba elegiac; "Cine strecoara verdele-alcool/ al zilei de vara/ printr-o palnie care-mi desparte viata de vers?/ Ca printr-o sticla goala si prafuita zaresc/ mesajul aproape sters.“ Cine altul decat dumneata, hypocrite lecteur/