Dincolo de provocatoarea lui frumusete, „Triumful dantelei" ar putea fi pentru Iolanda Malamen ceea ce au fost „peretii din pluta ai lui Proust saltul in Sena al lui Celan/ impuscatura lui Verlaine cele treisprezece operatii ale lui Joyce/ orbirea lui Borges boala necunoscuta a lui Vallejo sanatoriul Ober-Döbling (…)". Cele 37 de pagini de recentissima poezie, un fel de addenda la „Ingerul a coborat in strada" (Ed. Cartea Romaneasca, 1997) au virulenta si versatilitatea unei cronici onirice in direct. Biografia din vis se tese din scenarii ale inflatiei si deflatiei mnemonice. Obsesii infrigurate, mutatii mirabile, fantasme ale caintei in asteptarea revelatiei, evoca un traseu de-a lungul caruia viata si moartea se excomunica reciproc, cu polemica voluptate a contrariilor conciliate in nefirescul binom delectatio morbosa – delectatio religiosa. Prezidata de murmurul lui Dumnezeu, „Triumful dantelei" are chipul si vocea dodecafonica a gravitatii desnadajduite in cautarea Celui ce s-a identificat pentru noi cu Calea, Adevarul si Viata. Dar si momente obscure si de emfaza asumate, ceea ce nu stirbeste inspiratul cod stilistic si fervoarea pauliana a dictiunii: „Dumnezeu cu o floricica de roua imi facea semn sa ma apropii/ cu noroiul de buze casuta padurarului capatul semnelor lui Dumnezeu – am intrat si cele doua paturi de lemn erau carele/ impingand gramajoarele «limbilor omenesti si ingeresti» – Pavel". Suprarealismul de inspiratie religioasa pare a fi patentul originalitatii poetei ce ofera versuri de o frumusete violenta: „çn patratul recent din foite de sange cu ingrozitoare iubire/ m-am asezat in fata çntrebarii". Cu sete interogativa sacrul este conjurat si vanat intr-o coregrafie a ofrandei si a auto imolarii. Ca si cum poeta s-ar ruga in fiecare poem, oficiind taine exorciste, verbalizari inconodule menite sa dezamorseze trucuri impotriva naturii, sa se autodenunte providential, sa toarne acid ironic in interstitiile textului. Perpetua alternanta de abstractiuni si fantasme prozodice, de simboluri tari si magice figuri plastice asigura starea de vraja, transa muzicala pe firul careia insusi Dumnezeu se lasa induplecat: „Dumnezeu m-a strigat gura suradea muntelui cu muzica fosnind/ ca o apa".

Ciclul Atractia povestirii cuprinde poeme cu virtuti initiatice, delirul lor sibilinic ducandu-ne cu gandul la frumusetea thaumaturgica atinsa de Lautréemont, Dino Campana sau Ezra Pound. S-ascultam: „bancuta de fier pe care trupesul basm asezase eroul era acolo/ iarna pe inserat sania pregatita de doua saptamani/ doua saptamani in care pleoapele s-au zbatut ca niste ramurele/ sub promoroaca/ deci sania pregatita sa ne duca departe-departe (dintii cailor/ speriau meteorii)/ departe cu viteza pasarii schioape sub blana de mistret/ picioarele noastre din paie si carne pulsau iarna pe inserat/ numele prisacarului/ era un car era biciul plutind peste cai/ depindeam pur si simplu de somnoroasa latratura de vulpile/ neclintite/ ma podidise rugaciunea pe masa invelita cu planuri cu apa/ albastruie a lacului am strigat rugaciunea cum si-ai striga ingerul/ de la viata". Aruncand in joc figurile unei halucinatii controlate prin desavarsirea mijloacelor de expresie si rigoarea viziunii, „Triumful dantelei" este un mic tratat despre turbulentele si nostalgia poeziei ca destin in lumina necreata a Cuvantului.

.