Autorul este printre putinii poeti neprolifici care scriu numai daca au ceva de spus/impus, in virtutea unui respect aproape religios fata de textul scris si profesie. Cele cinci poeme ale cartii au lungimea unor microscenarii, demne de a fi jucate in public, succesul lor ca spectacol metafizic si semantic fiind mai mult ca sigur, scriitura invederand in cel mai inalt grad arta fascinatiei prin fabulatie.
De-a lungul a sute de detalii, recursuri si retractari, stilistul sau stiletistul Marian Draghici savarseste un tur de forta a ambiguitatii discursului, miscandu-se cu gratie si dezinvoltura intre voluptatile graiului monahicesc, elegiac, academic, pana la perversele velururi livresti ori argotice. In ciuda aparentei, provocatoarei popularitati, in ciuda bufonadei si a subminarii premeditate a propriei gravitati, Marian Draghici ne previne din noua sa postura de "cal cazut in fantana/ intr-o fantana seaca din Balcani" sa nu contam pe criza sa de rece scepticism. Ea e cuprinsa in paradoxul sfarsitului continuu al cartii.