 |
Cartea de debut "Alexandru" (Ed. Univers, 1998, 200 p.)
semnata de Ion Manolescu, se adreseaza mai ales generatiei sale (cam 30 de ani, acum),
scolite in ale informaticii, cu lecturi serioase si comportament anxios, dezabuzat si fara
frontiere. Un fel de pariu cu aceasta elita face autorul, constient ca lectorul otios nu
rezista unei incercari de dificultatea acestei carti. In veacul cartilor in
care nu se petrece nimic, "Alexandru" este un eseu romantat despre relatia
metamorfotica dintre narator (scriitor) si personaj (pictor). Sau un eseu despre sfarsitul
romanului. Sau chiar romanul unui eseu despre rastignirea naratiunii clasice pe altarul
viziunii fractale. Alexandru are un statut de normalitate credibila, dar si subtile
explozii sau caderi schizoide. Adica virtutea de a se multiplica invizibil, ca actor si
martor omniscient si autoprezent intr-o realitate paralela a miraculosului hazard
nonfigurativ proiectat vazut si trait numai de el. Dar rostit de scriitor.
Tehnica acestor fracturi in curgerea epica, aceste solutii de continuitate si
violente evadari volitive in intimitatea sinapselor electronice, constituie farmecul dar
si dificultatea de a pretui cu inima aceasta carte, dincolo de un experiment demonstrativ.
Trairile lui Alexandru Robe, din apatice si vag insurgente, ating subit starea de soc
expresionista, surrealista, onirico-luciferica, dar nu pe filiera biciuirii si dereglarii
senzoriale, ci pe filiera psiho-informationala, pe onsesia eliberarii de sub tutela
electronica a marelui computer galactic. Alexandru penduleaza intre personajul anonim,
pion al Cetatii asediate, si vocatia luciferica de a-si intrece si rapune Marele Regizor.
In contra realitatii acestuia, Alexandru organizeaza atentate si explozii fractale, in
interstitiile carora se complace ca si cobai sardonic innebunit de curcubeul libertatii.
Al eliberarii de apasarea esecului ce-l urmareste intr-o viata pe care nu este greu s-o
atribui, metafictiv, chiar autorului. Adevarul e ca Ion Manolescu stie sa povesteasca in
dulcele stil clasic, dar vai, vorba lui Paler, simuleaza epicul acela seducator si cu
staif, ca brusc, sa-si prinda cititorul in trapele fractale
Nu, Ion Manolescu nu si-a dorit un roman de succes de taria "Parfumului"
dat de Suskind, desi "Alexandru" nu e scutit de scene tari si de violente de
limbaj nouazecist.. Alexandru nu-si ingaduie un imaginar propriu si nici nascociri,
preferand sa le fie un descriptor pe baza unor formule si date exacte. Expresie si logica
perfect scientista, dar compatibila cu ecografia dementei personajului[...] Alexandru,
personaj-holograma, dar provocator si turbulent in varianta sa nevirtuala, impune un autor
de o forta surprinzatoare in jocul iluziei/deziluziei fata cu naratiunea. Superinformat,
inclusiv in apocalipsa electronica, sceptic-rece, atasant cat trebuie, Ion Manolescu
invedereaza inca de la acest debut un talent masiv in arta fabulatiei totale, asistate de
un tempera daimon teoretizant, parodic, ludic si contestatar. Sa fie "Alexandru"
anticiparea naratiunii ce va sa vina ?
Geo Vasile, Luceafarul, nr. 20, 27 mai 1998 |