Lumina ecumenica

Espero

transpst.gif (950 bytes)

Nicicind, poate, mai mult decit in confruntarea cu dificultatile (in parte insolubile) ale traducerii poeziei, ipotezele operative ale semioticii textuale nu isi denunta, cu o mai brutala si mai consternanta evidenta, precaritatea si ineficienta. Faptul ca "toate nivelurile mesajului (estetic, n.n) incalca norma conform aceleeasi reguli" permite, spune Umberto Eco, Postularea unui "idiolect estetic" sau al operei (La struttura assente, 1968, p.68), inteles ca "lege care guverneaza opera" sau ca "diagrama structurala" care coordoneaza "devierile" de la norma la toate nivelurile operei. In Trattato di semiotica generale (1975), aceasta constanta va deveni "matrice deviationala" si hipersistem de omologii structurale" care nu mai coreleaza "devieri" ci "corelatiile" lor (p.339).

Ce aflam in plus despre coeziunea exemplara a imaginarului si retoricii eminesciene prin aceasta transpunere intr-o nomenclatura tehnica a cunostintelor imemoriale despre structura discursului poetic? Si in ce masura inlesneste operatia de transpunere a lui intr-o alta limba faptul diverse idiolecte estetice vor produce prin abstractie critica sau prin medie statistica un "idiolect corpus", adica un "stil personal"? (ibid.) De altfel, semioticienii insisi inconjoara propunerea acestor "instrumente de lucru" cu atitea precautii incit postularea lor implica, prin antifraza, recunoasterea ineficientei lor.

Poezia lui Eminescu nu reprezinta doar ansamblul devierilor fata de norma proprie contextului cultural in care s-a produs ci, in egala masura, epitoma si chintesenta acestui context. Expertiza arheologica a efectului de palimpsest, menita sa puna in lumina modurile si ratiunile acestiu "epigonism" salutar al transgresorului de geniu, reprezinta ea insasi o "aproximare infinita" nu doar concomitenta ci chiar identica celei a identificarilor idiolectului. Transgresiunea "normei" nu este decit simulacrul obiectivat al unei fidelitati secrete si paradoxale pentru care "deviatia" reprezinta chipul vadit al remanentei.

Nici conceptul de idiolect (al operei, al "stilului personal". al curentului, al perioadei istorice), nici cel de intertextualitate nu rationalizeaza patosul latent in paradoxul traducerii care se face pentru ca nu se poate face si care subsista in virtutea "imposibilitatii" ei funciare. De aceea orice incercare de traducere de poezie este memorabila, in afara oricarei consideratii privind valoarea rezultatelor obtinute, prin fatul insusi al asumarii acestui intolerabil paradox care implica deopotriva o experienta a limitei limbajului si o meditatie asupra sensului si limitei transcenderii limitei. Nimeni nu stie unde se poate merge prea departe, dupa cum ar fi spus Cocteau.

Imprejurarea speciala ca textul tradus reprezinta opera emblematica a unei intregi spiritualitati, confera acestei problematici teoretice o acuitate si o actualitate exemplare. Admirabila versiune in limba italiana a unei ample antologii din poezia lui Mihai Eminescu, realizata de eseistul Geo Vasile, este in chip semnificativ suspendata in limbul care separa doua comuniuni spirituale: aceea nefericita a comemorarii stingerii poetului, in care chipul sau astral parea sa se fi intors de la noi si sa se fi adincit intr-o definitiva eclipsa, si aceea in care fiecare din noi a devenit, in nevrednicia lui, vasul ales in care s-a revarsat lumina cristofora.

In timpul indelungatei elaborari a traducerii s-au imbinat intr-o fericita armonie daruri rare si inca mai rar reunite in una si aceeasi personalitate: un gust ales si o cultura literara, estetica si lingvistica dintre cele mai temeinice, o iubire egala pentru poezia lui Eminescu si pentru limba si civilizatia italiana, o modestie exemplara dar inarmata cu tenacitate si scrupul benedictin.

Asemeni oricarui traducator de elita, Geo Vasile a construit o "poietica", adica o viziune globala asupra proceselor "facerii" operei, "poietica" neexplicitata teoretic dar cu atit mai eficienta. In cuprinsul ei, paradoxele care neutralizeaza valoarea operativa a conceptelor de idiolect si de intertextualitate isi afla solutia fericita in insasi organicitatea proceselor de elaborare a formei poetice. Traducatorul a intuit adevarul fundamental ca niciunul din idiolectele ilustre care au marcat istoria liricii italiene nu este, cu toate virtutile lui netagaduite, mai apt decit altul sa constituie simulacrul lingvistic al imaginarului si retoricii eminesciene. Cu atit mai putin (in chip doar aparent paradoxal) cel leopardian, mai apropiat sub aspect tipologic de spiritul liricii lui Eminescu, punct de vedere traditional la noi dar vehement si cu argumente concludente infirmat de Rosa del Conte, a carei opinie o impartasesc intru totul).

Dupa cum am stabilit idiolectul eminescian reprezinta o identitate paradoxala si teoretic indispensabila intre o transgresiune exemplara a "normei" poetice, proprii epocii debutului sau si o fidelitate marturisita in mod explicit prin care "devierea" conserva prin efecte de palimpsest esenta "legalitatii" lezate. Singura solutie a acestui paradox era chiar aceea la care a recurs Geo Vasile: elaborarea pe baza unei depline cunoasteri a istoriei poeziei italiene a unui idiolect care nu coincide cu niciunul din cele atestate dar care repeta structura antinomica a fiecaruia din ele, unul care conserva gestul vital al transgresiei ca forma abstracta a undei ce moduleaza istoria substantei poetice saturind-o de memoria sedimentelor depuse in straturile unui palimpsest global.

Tonalitatea stilistica cea mai generala a acestui idiolect construit de Geo Vasile este eleganta sobra ferita de manierism si o dictiune molcoma si solemna fara rigiditatea hieratica, proprie "eonului" clasic funciar poeziei italiene de la Dante si Dulcele Stil Nou la Ungaretti, invariant manifest chiar in epocile de vadita preponderenta a diverselor specii de manierism baroc. In versiunea exemplara a lui Geo Vasile lirismul gotic si teutonic holderlinian sau wagnerian, dobindeste un plus de diafanie la egala distanta de academismul lui Monti sau Carducci si de clasicismul senzual, estet si necrofor al D'Annunzio, situindu-se cel mai aproape de neoclacisismul inca arcadian al lui Foscolo dar deja infiorat de o nostalgie a Greciei parasita de Apollon dar ocrotita inca de orgia nietzcheana. Traducatorul este pe deplin familiarizat cu retorica anagramei saussuriene (Starobinski) si cu dezvoltarea ei in Italia sub forma "autonomiei semnificantului"(G.L. Beccaria, 1975, S. Agosti, 1972) si a "structurilor anagramatice al poeziei" (C. Sasso, 1982). In strofa din Luceafarul (Espero) unde viziunii dantesti a paradisului i se suprapune cea pascaliana a "punctului care se misca pretutindeni cu o viteza infinita", sugestia exploziei si desmarginirii spatiale se asociaza, paradoxal cu aceea a imploziei temporale, a eternitatii incremenite intr-o clipa. Versiunea italiana reproduce perfect chiasmul circular din primele doua versuri si imbogateste oximoronul din ultimele doua cu un chiasm anagramatic (ulm-mul/essa-esse) purtator al unei subtile armonice semantice care insotesc sensul explicit al termenilor :"Unciel di stelle al di sotto/Di sopra un ciel di stelle/ Sembrava fulmine incessante/Fra d'esse tumultuando". Simetria subtila (inexistenta in original) intre chiasmul lexical si cel anagramatic confera versiunii italiene a strofei prin specularitatea secreta astfel instituita, un plus de rigoare fromala si de armonie clasica-estompa cu functie subtil apotropaica a excesului viziunii.

Chiar si atunci cind melancolia eminesciana ne aminteste tristetea tibetana din "Canto notturno di un pastore errante nell'Asia" de Leopardi (El tremura...), in versiunea italiana recurenta savanta a unor grupuri de constituenti (-ol, ond-) in diverse formule combinatorii confera strofei modulatia abstracta a unui spatiu cultural, pulsul apelor egeene saturate de memorie.

Prin Fiore azzuro lumina ecumenica a poeziei se pogoara intr-un receptacul de limpede si nobila frumusete.

Cornel Mihai Ionescu