Il cunosc pe Uhi de vreun an de zile mai ales din multele mesaje pe care le schimbaram. Intr-o zi m-am pomenit cu o invitatie oficiala pe care mi-a trimis-o ca sa-l vizitez. Poate o sa am timp vreodata sa va spun cum a fost in acea minunata calatorie, din care am venit cu o gramada de poze si amintiri. Pozele le-a oprit un vames banuitor, dar amintirile mi-au ramas. Iata ce mi-a povestit bunicul lui Uhi intr-una din minunatele seri petrecute in curtea cirtuara din fata casei sale.

Cirtatul (Povestile bunicului lui Uhi)

 

- Domnule procopsier, dumneavoastra ati terminat ?
- O, da. La ora sasesprezece am ispravit si cind a inceput sa sune gongul din piata publica tocmai am lasat uneltele din mina. Ultima palumare a fost si cea finala.
- Vi se intimpla des ?
- O, da, desigur. Intotdeauna.
Acestea fiind spuse procopsierul isi aranja mustata foarte pedant tunsa si imbatosata cu ulei de crizarfera. Ca de obicei ceilalti il privira cu tot respectul pe care il conferea finibilitatea. O intinsa tacere se lasa in crisma si nici macar ciinele vagabond nu isi permise sa scinceasca dupa vreun os. De altfel nici ca putea fi vorbe de vreun os, fiindca nu era decit ora sase si cei de la masa rotunda si centrala nu incepusera sa dea comenzile din ziua aceea. Inca era cald si in paharele lor inalte licoarea inspumata de amsuioc incremenise vrind parca sa culeaga caldura si praful acestei zile pe cale de deces. Nu stim cit ar mai fi stat astfel daca in piata publica prevazuta cu cismea, inca de acum patruzecisicinci de ani, nu si-ar fi facut aparitia o caruta cu un coviltir pestrit colorat sau peticit, luati-o cum vreti, trasa de un cal nu foarte flamind.
- Domnilor, doamnelor, baieti si fete si potai, a venit circuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuul !
Strigatul fu intimpinat cu o suita de guri cascate si mute, daca ar mai fi cazul sa mai precizez. Lumea ramasese inmarmurita de surpriza. Advomirul public isi lasase sezutul incet pe banca de piatra privind la aratarea de pe capra carutei. De fapt nu prea putea privi pentru ca nu-si pusese ochelarii, dar siderarea lui era produsa de indrazneala nemaipomenita a strigatului. La masa rotunda din crisma nimeni nu indraznea sa ia initiativa desi s-ar zice ca acolo era strinsa ca in orice dupaamiaza protipendada oraselului. Pertiarul ramasese buimac tot mingiind paharul de bere, procopsierul nu-si dadea seama cum fusese trecut din vedeta la categoria spectator si venerabilul arhimarcadeu al regiunii de sud, ce-si avea in localitate o impunatoare locuinta precum si o minunata nepoata de a carei folosinta se bucurau toti adolescentii invecinati, se caznea sa-si aduca aminte cum ar suna inceputul unei slujbe de amendare.
- Circuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuul ! urla iar cel de pe capra nepasindu-i de incremenirea nefireasca a locuitorilor urbei noastre. Opri vijelios, ma rog, intr-un fel cabotin, as spune, pentru vehicolul pe care-l conducea, sari jos si luiind haturile ce fusesera odata din piele trase de mirtoaga pina o convinse sa-si bage botul in apa cristalina a cismelei.
- A venit circul, numere de iluzionism, de acrobatie, de dresura si peste toate veti putea vedea pe minunata, nemaipomenita, superba… continua el sa urle si sa insire nume faimoase, se pare.
Deodata isi dete seama ca lumea se uita la el ciudat si vocea ii pieri usor ca o miresma imbietoare de porsturnaci.. Acum era doar linistea deranjata de sorbiturile dizgratioase ale calului. In lumina rosie a asfintitului umbra lui parea o prelungire a uimirii sale neghioabe. Isi roti privirile si precis se intreba daca nu cumva era intr-un muzeu in aer liber cu papusi in marime naturala. Se duse la advomir si incerca sa-i puna mina pe fata. Acesta totusi se trase inapoi dar nu scoase un sunet. Cam ciudat, ati spune, desi daca v-ati fi ostenit sa stati mai mult in aceasta minunata localitate ati fi aflat ca nu era cuviincios sa vorbesti cind altii mai mari si mai importanti taceau. Pentru ca taceau.
- Domnilor, de ce taceti ?
Intrebarea paru caraghioasa si notabilitatile schitara un zimbet care ni se paru o adevarata cascada de veselie pentru personalitati atit de suspuse.
- Cine esti, dumneata ? cadenta oficial procopsierul.
- Cum ? N-ati auzit de mine ? Sunt Ascaldino cel mai mare circar din partea aceasta a cimpiei…
- …Ce-i aceea cir-car ? Fonfai arhimarcadeul regiunii de sud, deranjat vizibil de acest cuvint de care nici macar el nu auzise.
- Cum adica ?
- Cum ai auzit, se auzi tunind cel de-al treilea de la masa centrala.
- Adica… vreti sa-mi spuneti …ca nu stiti ce-i acela un circ ?
- Nu.
Uimit, pina aproape de obraznicie, lunganul ne masura pe rind nevenindu-i sa creada ochilor. Pesemne ca i se parea normal ca noi sa cunoastem toate cuvintele lui pe care le strigase cind daduse navala in oras. Mde, nu chiar navala, dar intentia fusese clara si fara tagada. Isi freca mina de frunte si rosti ca pentru niste copii :
- Circul este un loc sub forma de cerc…
- Si cerc ? De data aceasta fusese advomirul care nu se mai putuse abtine si taiase vorba procopsierului.
- Un cerc ? Aha. Lua coada biciului si desena in praf o forma ce aducea a cirtat. Acesta este un cerc.
- Nu. Acela e un cirtat, spuse procopsierul si din momentul acela nimeni nu-l mai baga in seama pe bietul strain.
Aceasta este povestea omului acela de linga fintina de care m-ati intrebat deunazi. De atita vreme se misca de ici colo si nimeni nu-l baga in seama. Auzi tu, cerc, nu cirtat. Pfui!