Don Pedrito pare si el atins de praful drumurilor pe care le strabatem, desfundate dupa o iarna prea lunga si de tacerea atator locuri, incarcate de mister pentru el, innodate in lacrimi pentru mine.

"Ce ciudat, - imi sopteste Don Pedrito pe cand strabateam muntele sfant , - cum toate luminile icoanei (Religious Icons on the Web)  devin incetul cu incetul si pe nesimtite, luminile sufletului tau". Il privesc cu uimire si as vrea sa simt schimbarea de care imi vorbeste dar n-am nici macar curajul sa recunosc ca in calatoria aceasta a noastra nu m-a tulburat altceva decat frumusetea manastirilor, uitarea in care par sa se fi scufundat de secole si armoniile liturgice .

Dar nu ma simt miscat de nimic, n-am nici o tresarire mistica, ci doar un gol nemasurat. Sunt tot mai pustiu si-l simt pe Don Pedrito tot mai departe si parca niciodata n-am fost atat de straini unul de celalalt. Ca si cum as calatori singur, pe deasupra asezarilor cu rezonante orientale: Rila , Lavra Petcherska ,
Hagia Sophia,   Stavronikita, Golia

"Poate daca nu te-ai stradui atata sa simti ceva si te-ai lasa doar prada acestui sentiment de pace si de neconditionata frumusete, poate atunci vei ajunge unde doresti…" imi spune la despartire. De acum incolo voi calatori singur. Privesc inainte si privesc inapoi.

Apoi incep sa alunec din nou printre sfinti cu ochi mari si blanzi, printre oameni cu barbi lungi si intotdeauna frumos pieptanate pentru care timpul se masoara inca dupa soare si dupa cadenta argintie a clopotelor, intorcandu-ma spre Dumnezeu si spre mine.

"E o calatorie fara sfarsit", imi spun in gand. Chiar daca Don Pedrito s-a dus, il simt mereu prin preajma, ca un duh ocrotitor ce ma poarta prin hatisurile cautarii.

inapoi	acasa	mai departe