inapoi

acasa

mai departe

Agora City : 1, 2, 3, 4, 5

Contra prietenilor mei II

banermedii.gif (2126 bytes)

banermedii.gif (2126 bytes)

"Nu ii cumparam copilului calculator pentru ca el sa invete ca el, computerul este un instrument de lucru." Imi spun prietenii privindu-ma senin pe deasupra cafelelor. Ma irit, nu contrazic, intotdeauna am avut retineri sa contrazic in materie de educatie, dar tot nu-mi place. La cateva luni dupa tot ma mai intreb inca ce ma deranjeaza la aceasta afirmatie si, ca de obicei, ajung la analiza.

Prima problema logica este, deductiv, anterioara afirmatiei: daca nu ii dau copilului un calculator spre folosinta, asteptand ca acesta sa creasca pentru a-i intelege sensul de instrument, atunci, implicit, copilului nu ii dau nimic care sa fie instrument si al carui sens de instrument el sa nu il inteleaga.

Lucrul ar fi coerent daca ar fi adevarat, dar nu este. De la micile piaptane si hainute pentru papusi, pana la trusele de traforaj, noi programatic introducem in viata urmasului nostru, o serie de scule cu finalitati de toate felurile.

Fie ca e vorba de unelte propriu-zise (ac si ata, sa zicem, ori creioane si hartie), fie de unelte minimizate (trusa de traforaj), aduse la capacitatea lui de manuire, fie de unelte modificate (jocurile de tipul "sa tesem frumos", daca vi le amintiti, pe care copiii le intrebuinteaza spre a face tesaturi colorate din fire de plastic), toate acestea ne straduim dupa puteri, gusturi si buzunare, sa le gasim in magazinele de jucarii. Ele, instrumentele, le putem vedea si dupa rezultate, dupa produsele finale, care pot fi bunuri in adevaratul sens al cuvantului, pseudo-bunuri sau jucarii in sine.

Si cu asta ajung la a doua problema logica a afirmatiei care ma deranja mai sus, o alta presupozitie, parte componenta a ipotezei al carei rezultat este: admitand ca ii punem in mana copilului numai obiecte pe care el sa le perceapa (si sa fie) jucarii, ar rezulta de aci o anume incapacitate a insului sub o anume varsta de a disocia intre jucarie si instrument.

Incapacitatea de acest tip e un fapt discutabil pe intervale de timp, insa, privita ca propozitie logica generala, este falsa. Copilul, fie prin ratiune proprie, fie, cel mai adesea, prin educatie, prin convorbiri cu adultii educatori sau doar din tendinta naturala spre imitatie, isi da seama de valoarea de instrument a obiectului detinut. El stie ca, daca poate face o ratza de placaj, poate face si o cutie din acelasi material, si ca aceasta, mai mult sau mai putin, aduce cu activitatea productiva a parintelui.

Desigur, dubla valorizare - jucarie-instrument - exista, dar, pe de o parte, ea este in insesi intentiile noastre educative de baza (dandu-i jucarii-instrumente sau instrumente ca pe jucarii, urmarim sa-i facem placute activitatile utile, sa facem asa fel incat munca sa nu i se para chin).

Pe de o alta ea, dubla valorizare, incurajata si de discutiile noastre, este in proportii invers proportionale, variind pe axa timpului (cred ca rar am putea gasi un parinte de copil fiziologic si neuropsihologic normal care sa afirme ca propriul sau copil nu distinge valoarea utilitara de cea ludica a obiectelor, cel putin peste patru ani de viata).

Si, in fine, raportul din dicotomia cu pricina - la adult - face si diferenta meserie/cariera, slujba (conotatia: "o paine")/pasiune, diferenta careia noi ii dam destula importanta fie reflexiv, fie tranzitiv, in aprecierea diverselor obiecte.

Deci ii dam copilului dintotdeauna instrumentele noastre de lucru si inca nu intamplator, ci ca o forma de educatie si ca pe o forma a alegerilor noastre insine, fiindca se poate intampla ca unei fete sub varsta scolara (exemplu aleator si oarecum la limita) sa i se daruie o trusa de traforaj de catre o mama cu vederi feministe ca ea sa nu fie handicapata in indemanare fata de viitorii colegi, dar poate primi deasemenea si papusile traditionale, impreuna cu garderoba lor. In felul acesta noi, mai mult sau mai putin constient, actionam in directia integrarii juniorului in societate, mai mult, in chiar grupul nostru social, sau socio-profesional.

Mai mult decat atat: obiectul oferit copilului spre joaca/utilizare poate fi de diverse grade de complexitate. Oricare dintre noi s-a jucat candva cu o piatra sau cu un batz, oricat de complexe ne-au fost masinutele. Ce importanta are aceasta complexitate? Fara sa intram in amanunte de psihologia copilului, putem vedea fara nici o pregatire prealalbila ca ,in primul rand, comunicarea al carei obiect este jucaria are de castigat printr-o complexitate mai mare a acesteia. Atat cu educatorii adulti, cat si cu tovarasii de joaca, se poate vorbi cu mult mai mult despre o masinuta decat despre un batz, despre un desen in culori decat despre un desen alb/negru si, evident, despre Simcity decat despre Quake.

Or, comunicarea, nu mai trebuie sa insist, contribuie atat la formarea lexicala a copilui, la cea general intelectuala a sa (unghiuri de vedere diferite asupra materiei, transferul de experienta), cat si la strangerea relatiilor sale cu lumea, de la grupul de copii, pana la grupul profesional al educatorilor.

 

inapoi

acasa

mai departe