Atit de frumoasa e lumina ce ii albastreste parul, imi spuse Don Pedrito tinind capul putin intr-o parte. M-am apropiat de el si avea miineile pline de poze si culorile se amestecau cu razele blind rosietice ale amurgului. Mai era putin si se lasa seara.

De fiecare data cind ieseam in oras imi luam cu mine aparatul de fotografiat, dar nu-i spusesem nimic pina acum de pasiunea mea pentru fete de copii, case ce se destrama, picioarele lungi ale fetelor in floare. Imi pastram pozele pentru mine, cumva dintr-o teama de zimbetul lui bun cu care ma invelea de fiecare data cind ii aratam cite ceva din pasiunile mele ascunse.

Stiu ca-ti plac fotografiile si stiu ca bati strazile "tragind" dupa tine tandari de lume. De unde am intrebat, putin surprins. Dupa cum te uiti la ele. Dupa cum citesti cine si de ce a luat Pulizer-ul pentru fotojurnalism. Dupa...mai multe. Uite aici pozele pe care ti le-am adus sa te bucuri de ele. Mi le-a lasat si nici nu mai stiu cind a inchis usa dupa el. Ma cufundasem in taieturile de viata.

Dar ce pot fi fotografiile decit...ca si cum ai lua lumina si ai taia dintr-o bucata de timp corpuri frumoase sau pur si simplu un anumit unghi al razelor. Mai pui de la tine imaginatie cind te joci cu filtre, curcubee prinzind un trup, linii de piatra prelungite in caldura unor coapse, radacini parasind lutul, ochi tristi de copil sub cer tibetan.

Mi-as face un album imens cu fete de oameni care intreaba. Sa le surprind intrebarea pe riduri, in stralucirea ochilor, in mina care se apuce raspunsuri posibile. Sau un altul in care sa fie doar lumina strecurindu-se prin perdelele de nisip ale vintului din desert sau mingiind frunze. Sau...

Ar putea fi multe albume, m-am trezit spunind cu voce tare simtind o mina pe umar. M-am intors. Uite aici citeva din cele pe care ai vrea sa le ai :

inapoi	acasa	mai departe