'napoi Cuprins mai departe
inapoi acasa mai departe

Contra prietenilor mei (I)

bannermediie.GIF (1637 bytes) "Stewart, un student de 23 de ani, extrem de timid si nesociabil, care petrece apropape 40 de ore pe saptamina in fereastra unui Mud, s-a construit ca un barbat puternic, cuceritor, elegant- Achilles. Singura legatura sentimentala a lui Stewart a fost una virtuala, iar atunci cind a incercat sa aduca prea aproape realul de joc, dindu-i personajului timiditatea si sensibilitatea adevaratului Stewart, a esuat. Forta personajului nu a putut s-o transfere din pacate in viata reala, aceasta lume virtuala nereusind decit sa-l sensibilizeze si mai mult. "

(Sherry Turkle, Life on the Screen, apud Manuela Grama, Romantismul erei electronice (VI), agoraONline nr. 3)

Stewart elibereaza o personalitate în care se simte fericit, care celorlalti le pare completă, reusită, în care el e important, util acestor celorlalti, în care societatea sa îl iubeste. Stewart n-a avut nici o relatie fericită în realitatea sa "de carne". E un tip retras, un tip care vrea să dea si nu poate. Stewart încearcă să-si transplanteze personalitatea din mediul său "de carne" peste cea care o exhiba urmandu-si numai dorinta si plăcerea. Stewart esuează. Continuarea n-o cunoastem.

Dacă i-am cunoaste istoria în întregime am putea psihanaliza, am putea eventual să punem degetul pe unul sau mai multe momente ale evolutiei sale cronologice si să arătăm: uite, aici a fost bruscat, aici a fost descurajat, aici a fost socat. Ori poate nici de asta n-am fi în stare fiindcă nu e neapărat să fim toti extroverti. Si, sfidand toti directorii de personal ai lumii ăsteia în care ne învartim cate o viată, poate că celor care caută mereu insi cu "strong communicating abilities" n-ar fi rău să li se aducă aminte că valorile potential creatoare statistic sunt asociate mai frecvent cu personalităti introverte, cu insi care suportă greu lucurl în echipă si disciplina, că, desigur, e mai comod de lucrat cu reversul, dar că creativitatea e cea pe care o plătim în mai toate slujbele de varf. Iar exemplele vin cu ghiotura, ar fi un balast să le mai citez aci.

Lăsand însă la o parte judecătile de valoare de tip extrovert=bun, introvert = rău sau invers si admitand că am putea să stim totul despre un individ scufundat astfel într-o personalitate construită, cine ar putea să garanteze "vindecarea" lui? Cand si unde astfel de "vindecări" au avut loc?

Noi, care în psihiatrie cunoastem doar simptome. Noi, care stim atat de bine sa deosebim realul de... de ce?

De ce, în fond, încearcă Stewart să transleze o personalitate care-l face să sufere peste alta care-l face fericit? Răspunsul e unul singur: datorită educatiei sau, mai direct încă, datorită refuzului societătii de a-i recunoaste adevărul lui, adevăr descoperit atat de greu.

E practic imposibil pentru individul mediu normal să refuze total si la nesfarsit o aserțiune curent adevărată în socieatea din care face parte.

Stewart nu are atunci decat să admită ca Achilles e o fictiune, oricat de reusit ar fi el, si încearcă să-l inece în Stewart, celălalt ego, cel nefericit, dar "real". Esecul e de prevăzut, consecintă directă. Nefirească această suprapunere, nu exhibarea lui Achilles, chiar dacă trebuie să ne dezbrăcăm exuviile multor prejudecăti ca să admitem.

'napoi

Cuprins

mai departe

inapoi

acasa

mai departe